7 Octombrie 1968- Un bărbat fuge grăbit înspre gară sperând să nu piardă trenul. Ajuns pe peronul înfierbântat de arșița soarelui, tânărul care tocmai ieșise din armată constată că a pierdut trenul și că o întârziere de 2 minute îl va costa acum ore în șir de așteptare. Se umpluse de furie și trânti rucsacul uzat de o bancă după care se așează mânios pe marginea băncii și își scoate batista ca să își șteargă sudoarea de pe frunte, adunată după atâta alergat. Așteaptă ofuscat ore în șir pe bancă încercând să înțeleagă de ce a pierdut trenul, cu toate că plecase la fix ca să fie sigur că ajunge la timp. Trenul pe care urma să îl ia are întârziere. Tânărul se înfurie şi mai tare. Face paşi grăbiţi înspre impegat şi cere socoteală pentru cele întâmplate, aflând că trenul întârzie pentru că cel pe care el l-a pierdut s-a ciocnit violent cu un alt tren cauzând o tragedie în care zeci de oameni au murit şi alte persoane au fost rănite.O ceaţă se lasă peste sentimentele lui şi realizează că toate lucrurile se întâmplă cu un scop. Nimic nu e la voia întâmplării, iar binele nu vine întotdeauna "aranjat frumos". De multe ori ne asemănăm cu acest tânăr care nu își dăduse seama că a pierdut trenul nu pentru că era un ghinionist ci pentru că dragostea lui Dumnezeu pentru el era mult mai mare decât își putea el imagina. Ne supăram și privim bosumflați înspre problemele nerezolvate, înspre visele neatinse și scopurile nerealizate, fără să știm că poate e mai bine pentru noi să fie așa. Visele năruite nu sunt la voia întâmplării. Ele sunt piese dintr-un joc de puzzle mai mare, un capitol dintr-o poveste mai lungă, pe care însuși Dumnezeu o scrie.
